Cine sunt eu? Mi-am pus întrebarea asta de multe ori…
În ultimul timp m-am neglijat, am tras mai mult pentru prieteni, pentru acele persoane pe care le consideram totul. Am ajuns în punctul în care am renunțat la toate hobby-urile frumoase pe care le aveam (dans, fotbal etc) crezând că va fi mai bine însă m-am ales doar cu o imensă dezamăgire.
. Plec de la ideea că m-aș putea descurca în orice situație bazându-mă pe logică și pe spontaneitate dar și că uneori sunt mult prea superficial și delăsător ca să mă ocup de lucruri serioase. Prefer să las totul pe ultima sută de metri iar când mă văd în fața faptului împlinit să spun că am muncit din greu.
M-am așezat frumos lângă pat într-o seară, chinuindu-mă să înțeleg lumea; m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea un semn, să înțeleg unde greșesc și de ce tocmai acei oameni care vor binele ajung să fie batjocoriți. M-am întrebat cine sunt eu. Clar sunt un om ca toți oamenii. Sunt un băiat cât se poate de simplu și am deopotrivă calități și defecte. Nu pot să fiu perfect și nici nu îmi doresc acest lucru. Sunt un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte mărețe dar în același timp mă simt rușinat de anumite fapte care nu-mi fac cinste. Sunt un băiat cu greșeli omenești, trecut prin experiențe frumoase în viață, experiențe prin care nu credeam că voi trece vreodată. M-am autodepășit în multe momente. Am fost un om fericit dar și cumplit de nefericit. M-am prăbușit de câteva ori în viața asta a mea dar am știut să mă ridic de fiecare dată. De asemenea, am ajuns să mă abandonez pe mine însumi de câteva ori crezând că va fi mai bine. Am trecut prin multe de-a lungul timpului; dacă stau să mă gândesc la trecut mă cuprinde un val de amărăciune în suflet din cauza unor lucruri care mi s-au întâmplat deși nu le meritam dar am învățat că oricât de mult aș iubi pe cineva și oricât de mult m-aș dărui oamenilor ei ne pot abandona ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei. E crunt dar adevărat.
Sunt diferit pentru că nu mă las afectat de gândirea unui grup de ciudați sau a unor anturaje nepotrivite iar acest lucru m-a ajutat mult în special în momentele în care am fost nevoit să iau niște decizii cu adevărat importante în viață.
Mă consider o persoană sociabilă și plină de viață dar și probabil prea liniștită în anumite momente. Toate lucrurile mărunte mă fac fericit. Zâmbesc deseori și mă bucur nespus de mult atunci când reușesc să le transmit și celor din jur starea mea. Îmi place să văd oamenii fericiți mai ales când sunt în această stare tocmai datorită mie chiar dacă am fost deseori dezamăgit de anumite persoane care au trecut prin viața mea și cărora le-am acordat poate prea multă încredere și prea multă afecțiune și nu au știut ce să facă cu ele.
Am ales să fiu genul de om care își găsește jumătatea și rămâne cu ea. Problema apare atunci când ajungi să te înțeleagă greșit și să inventeze povești despre tine tocmai acele persoane cărora te-ai dăruit total, făcându-te să ajungi în punctul în care să fii obligat să înveți să fii indiferent chiar dacă tu, în sinea ta, nu poți nicicum. Eu am încercat dar nu am putut; dar știți cum se spune: alegerile oamenilor trebuie respectate chiar dacă te dor.
Am acest obicei de a mă pune lângă pat seara și de a-mi aduna toate gândurile ca să îmi fac calculele să văd unde am greșit și ce trebuie să schimb la mine pentru a deveni o persoană și mai bună de atât. Un singur lucru nu am știut să fac în viață și nici nu am reușit să-l învăț: acela de a fi un om indiferent. Chiar dacă mi-a fost extraordinar de greu, am învățat să respect alegerile celorlalți oricâtă durere mi-ar aduce. Am ajuns să fiu un băiat care de multe ori uită cine este, ce caută pe Pământ, ce misiune are aici, acel băiat care iartă fără a aștepta să i se ceară iertare și care acordă încă o șansă și încă una, pentru că eu cred în realibilitare și sunt capabil să uit orice rău dacă mi se oferă ce merit.
Mama îmi spunea deseori faptul că e mândră de mine pentru că am moștenit doar lucruri bune de la ea. Eram trist într-o seară dintr-un motiv anume când ea m-a sunat din întâmplare. I-am spus de ce eram cu moralul la pământ iar dânsa mi-a răspuns „Ești cel mai bun suflet pe care l-am văzut vreodată într-un bărbat. Nu te lăsa descurajat de nimeni, continuă să fii tu și vei da de bine. Continuă să lupți cum te-a învățat bunicul tău.” În acel moment mi-au dat lacrimile și am început să mă gândesc la tot binele pe care l-am făcut anul anterior și la lucrurile care m-au făcut fericit, acele lucruri pe care le-am făcut din suflet pentru niște oameni care au ajuns să mă judece fără discernământ. Am avut un an greu, un an în care am tras mult pe plan profesional și am cunoscut oameni cu suflete extraordinare pe care nu le-am apreciat nici eu la rândul meu din cauza lipsei de timp și a stresului.
Sunt acel gen de om care, atunci când simte un nor de cenușă în viață, se întinde frumos jos, lângă pat, și se uită la tavan, deseori trăgând cu ochiul la cerul înstelat și gândindu-se că fiecare steluță e o întâmplare frumoasă prin care va trece a doua zi sau că stelele sunt acei prieteni pe care i-a îndepărtat dar pe care i-a recâștigat ulterior după ce și-a cerut scuze și a găsit înțelegere din partea lor.
Despre sensibilitate nu prea mai am ce povesti, am scris un topic despre ce cred. De multe ori am încadrat-o la defecte dar asta până să mă descopăr. Am încetat să mai plâng când sunt supărat chiar dacă de cele mai multe ori așa mă descarc: mă închid în cameră și stau pitit lângă pat acuzându-mă pe nedrept de cele mai multe ori. Dar m-am gândit că poate nu sunt singurul care plânge… V-ați gândit vreodată la faptul că sunt mai mulți oameni care plâng în momentul în care o faceți și voi? Până la urmă fiecare om își plânge durerea… Unii nu au ce să pună pe masă a două zi, alții plâng lângă o persoană dragă care e bolnavă și imobilizată la pat, alții plâng pentru că au fost părăsiți de omul iubit… În cazul meu, mâine cel probabil mă voi duce la mormântul bunicului meu și voi vărsa câteva lacrimi, acele lacrimi pe care nu i-a plăcut să le vadă niciodată pe chipul meu. Bunicul m-a învățat multe lucruri bune și am fost foarte apropiați căci atunci când eram mic părinții mei, cărora le datorez viața, au lucrat foarte mult să ne fie nouă bine în viitor și nu au avut timp să se ocupe de mine. Deci după cum spuneam, bunicul meu m-a crescut în mare parte, m-a învățat să fiu om, să îi respect pe toți indiferent cine sunt, să-i cunosc pe ceilalți înainte să-i cataloghez și să nu privesc de sus pe nimeni. Bunicul a încercat să facă din mine încă de la o vârstă fragedă un om modest, demn și cu bun-simț și vreau să cred – lucru confirmat de foarte mulți – că a reușit. Îmi amintesc faptul că eram la grădiniță și o fetiță a îndrăznit să-mi ia ceva din mână (nu mai țin minte exact ce era, probabil o jucărie) și m-am hotărât să folosesc „forța” pentru a recupera acel ceva. Nici nu am ridicat bine mâna când m-a văzut bunicul :))
Am luat o mamă de bătaie cu acea curea groasă de colonel care mi-a lăsat semne pe viață dar nu regret nicio clipă faptul că a făcut-o: femeia trebuie respectată iar cine va lovi o femeie oricât de nervos ar fi nu se mai poate numi om, ba dimpotrivă, devine o scursură a societății, un penibil și un denaturat. Această lecție de viață am primit-o chiar de la el și har Domnului încă am o amintire pe fund :))
Despre trecutul meu nu voi vorbi; cine mă cunoaște știe faptul că m-am dăruit în totalitate dansului și că am avut curaj să fac niște sacrificii imense în viață doar c a să-mi îndeplinesc visurile, unul dintre cele mai mari sacrificii fiind să dorm doi ani într-o sală de dans doar că să-mi ating țelul. Nu cred că aș avea curaj să mai fac asta încă o dată dar am avut o ambiție ieșită din comun. Unii dintre prietenii mei știu ce trecut minunat am avut (unii dintre ei știu chiar mai multe lucruri doar pentru că am o încredere oarbă în oameni și din păcate ajungi să pierzi deseori din această cauză dar poate într-o bună zi voi fi apreciat și eu la adevărata mea valoare). Mă supăr destul de repede dar niciodată nu pot să țin supărarea pentru mult timp. Plâng pentru oameni și din cauza oamenilor. Trăiesc într-o lume în care cred că oamenii sunt buni, în esență. Când am emoții îmi mușc buzele, pun suflet în tot ce fac și mă atașez repede de persoanele de care n-ar trebui din păcate, pentru că mă judecă și își bat joc de bunătatea mea.
Mulți mă întreabă de ce mi-am făcut blog și de ce sunt atât de diferit față de ceilalți. E o întrebare interesantă. Le-am explicat faptul că nu l-am făcut că să am un mic jurnal. Nu am avut în viața mea un jurnal deși am trăit momente frumoase pe vremea acelor caiete pe care le aveau de obicei fetele, acele caiete numite „oracole” – un fel de caiete de flirt. :)) Acest blog e o formă mai rapidă și mai caldă de a comunica cu oamenii, e o formă de a mă înfățișa pe mine așa cum sunt: un tip care își dorește să schimbe ceva în lumea asta, care a făcut multe acte de caritate și care a lucrat foarte mult cu copiii, acele ființe care ne aduc fericirea când suntem cu moralul la pământ. Acest blog e un mod de a mă exprima și de a-i ajuta și pe alții să se regăsească în ceea ce scriu. Sper că le voi răspunde și celor care nu înțeleg conceptul de a avea un blog: pentru mine scrisul este terapeutic (un lucru ciudat la mine este faptul că aș sta ore în șir să scriu pe blog lucruri pe care simt că trebuie să le împărtășesc cu ceilalți dar detest să socializez cu cineva în scris. Stau exagerat de prost cu răbdarea la acest capitol. 😉 Scrisul mă vindecă. Am început să scriu pe acest blog încă din 2009 când primul subiect a fost „About me”. Uitându-mă puțin în urmă și descoperind faptul că au trecut atâția ani și încă scriu pe blog, mă încearcă un sentiment ciudat dar plăcut în același timp pentru că am fost și sunt apreciat pentru ceea ce scriu și sunt vizitat de mulți oameni curioși să citească lucruri noi, întâmplări etc.
Să revenim la subiect: simplitatea este calitatea ce mă definește cel mai bine. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii simpli, acei oameni pe care te poți baza și în care poți avea încredere (deși e o prostie să crezi orbește în oameni, eu nu mă pot schimba și probabil voi mai avea încă mult de suferit din aceasta cauză. Dar tot răul spre bine. 🙂
Îmi place să fiu respectat pentru lucrurile pe care le-am făcut și oferit prietenilor dar știu și faptul că oricât de bun și de înțelegător aș fi tot se vor găsi oameni slabi care n-au curaj să înfrunte și să caute adevărul și care vor prefera să inventeze povești despre mine. I-am iertat pe cei care s-au înșelat în privința mea dar care au ajuns să mă cunoască cu adevărat și să regrete ce au făcut. Sunt oameni și oameni. Pe unii îi iertăm pentru niște lucruri grave (personal am ajuns să-i iert chiar și pe oamenii care mi-au pus viața în pericol doar pentru că îmi erau dragi) chiar dacă ei nu ne răspund cu aceeași monedă.
Nu voi repeta ceea ce am scris deja în alte articole pe care le puteți găsi pe blog (și aici mă refer la părerea mea despre iubire, dezamăgiri etc).
Am învățat să trăiesc frumos, să-mi trăiesc viața în așa fel încât să n-am regrete mai târziu pentru că nu știe niciodată ce îți pregătește viața. De multe ori am avut „șansa” să mor – nu e o exprimare foarte frumoasă, știu, dar ăsta e adevărul – și apoi m-am gândit la faptul că trebuie să ne trăim viața la maxim și să ne bucurăm de toate momentele. De primul 10 în catalog, de primul dans, de primul alergat prin ploaie, de primul sărut. Am început să iert mai mult și să urăsc mai puțin. Am iubit din toată inima, fără limite și fără să îmi pese de nimic altceva chiar și pe acele persoane nu mă meritau. Multă lume fuge de sentimente și alergă către gol, către nimic. Dăm cu piciorul oamenilor care ne iubesc și ne izolăm în coconul nostru, plângându-ne de milă, pentru că ni se pare mai simplu așa. Iar dacă avem noroc, trăim o viață mediocră, cu sentimente mediocre.
Am fost și voi fi mereu o persoană bună și sufletistă și am căutat nespus de mult să mă apropii de oameni asemeni mie chiar dacă nu mi-a fost întodeauna ușor să îi găsesc. În toți acești ani am încercat să învăț din greșelile mele și să devin un om cât se poate de bun, care să ajungă ușor inimile celorlalți. O persoană importantă din viața mea, o persoană publică chiar, mi-a explicat un lucru care mi-a rămas tipărit în minte: să nu ne trăim viața încercând să-i fim pe plac unei persoane pentru că niciodată nu vom fi îndeajuns de buni pentru persoana respectivă.
Copil fiind, mă gândeam des la ce fel de om vreau să devin. Bineînţeles, crescând într-un mediu frumos și copilărind lângă bunicul meu, am reușit să îmi dezvolt un caracter frumos și să las ceva bun în urma mea oriunde m-a purtat viața.
Eu cred că lumea are nevoie de oameni buni, sufletiști, care să schimbe ceva în „jungla” din ziua de azi. De fiecare dacă când auzim despre un gest sau o faptă bună care iese din tipare reacționăm pozitiv și ne dorim să facem și noi ceva asemănător, să devenim niște exemple bune pentru ceilalți. Tocmai acesta este și motivul pentru care cred că lumea în care trăim mai are o șansă.
Nu am dat foarte multe șanse lumii să mă cunoască atât de bine dar în caz că îți dorești să mă cunoști, te avertizez: mă atașez destul de repede de persoana care consider că m-ar merita și greu pleacă din inima mea dar și când pleacă, pleacă definitiv! Va pleca definitiv pentru că nu există cale de întoarcere pentru acele persoane care nu trăiesc decât pentru bani, sex și distracție.
Un lucru e sigur: nu îmi va mai păsa deloc de părerea oamenilor despre mine. Cine este capabil să mă cunoască o va face, mă va cunoaște! Limitații se vor împotmoli la câteva vorbe sau gesturi neînsemnate.
Cu respect,
VicToR
