Am fost astăzi să mă liniștesc lângă cea mai importantă persoană din viața mea. Cu siguranță fiecare dintre noi avem în familie o persoană ceva mai importantă decât celelalte. Pentru mine această persoană a fost bunicul meu care a plecat într-un loc mai bun acum aproximativ șapte ani. Bunicii în general sunt cei care ne îndrumă de la bun-început și cei care ne deschid ochii în această lume; sunt acele suflete minunate care ne-au vegheat în perioada copilăriei și ne-au modelat iar experiența lor este prețioasă, blândețea și răbdarea lor ne făcându-ne mai buni. 

     Se zice că omul este mai înțelept la bătrânețe, că a trăit multe experiențe de-a lungul anilor, că are un bagaj mare de cunoștințe dobândite. Între părinții și bunicii mei erau ciondăneli și aveau concepții diferite despre creșterea unui copil. Părinții mei erau supărați deoarece bunicii erau mai cicălitori – bunicii au de obicei tendința de a-i învăța pe actualii părinți „cum se face” și de aici apar mici conflicte.

     Eu am ales să fiu crescut de bunicul meu pentru că m-am atașat mult de el. Am căutat să îmi însușesc toate lucrurile bune de la acest om pentru că părea perfect în lucrurile pe care le făcea și în modul în care mă aborda cu învățături când eram micuț. Am învățat lucruri bune de la acest om care avea un suflet enorm. Îi plăceau foarte mult trandafirii și această pasiune pentru flori o am de la dânsul. Încă aud glasul bunicului, un glas puternic de colonel ce putea fi auzit în tot cartierul chiar și atunci când vorbea încet. Un lucru ce mi-a plăcut la acest om era faptul că își iubea meseria și o făcea perfect! Deseori mă duceam cu el la paradele militare pe care le conducea foarte mândru…

     Îmi plăcea să stau cu bunica la povești până seara târziu. Nici nu simțeam trecerea timpului. Îmi povestea „istoria” familiei, despre mama când era copil, despre ea și bunicul sau despre obiceiurile lor (croșeta, ochelarii, o serie de spații care îi erau proprii: lângă sobă, la cuptor, în scaunul-leagăn etc). Sau când îmi punea întrebări și îmi promitea că nu va spune părinților…  Îmi sunt cele mai dragi amintiri, lucruri pe care nimeni nu avea să mi le mai spună vreodată…

     Nu ai cum să nu tânjești după ei… Din păcate nu am avut bunici la țară că majoritatea copiilor dar am avut și noi o cabană la Deda Bistra unde ne-am petrecut vacanțele de vară. Îmi amintesc faptul că orice le ceream – să vină cu mine la pescuit, să mă ducă la zoo, să mă ducă să văd un film la cinema Arta (primul film pe care l-am văzut cu bunicul meu a fost „Godzilla”, apăruse la cinema și eram foarte entuziasmat mai ales datorită faptului că eram înnebunit după dinozauri și îi studiam cât de mult puteam eu pe atunci) – nu mă refuzau niciodată. El m-a dus și prima dată la o sală de dans când eram mic și chiar dacă încă nu stăpâneam bine această artă, el se ridica și aplauda cu putere. 

     Alt avantaj de a avea bunici este că ei știu foarte multe povești, unele chiar adevărate, unele făcând parte din viața lor. Stăteam nopți întregi și îl ascultam înainte să mă pun să dorm – nu puteam dormi fără să îmi povestească ceva anume, eu îl mai întrebam de viața de militar, soldat, colonel și toate etapele prin care trecuse el în viață. Când mă gândesc ce suflet aveau acești oameni… Când eram bolnav erau în stare să stea lângă mine pe canapea și să se uite toată ziua la desene animate doar că să mă simt mai bine. Simțeam că fiecare zi ce o petreceau lângă mine era una specială pentru că dragostea lor era necondiționată!

     Îmi este atât de dor de el… așa cum îmi este dor de Dumnezeu uneori. Mi-aș dori să îl visez mai des, să mă ia în brațe și să nu mă mai lase. Când eram mic aveam impresia că bunicii provin din povești… Erau atât de buni și de calzi încât mă gândeam că sunt desprinși dintr-o carte.

     Prețuiți-vă bunicii și părinții cât îi mai aveți. Eu mă condamn pentru că i-am neglijat într-un timp și când am mai crescut i-am lăsat deoparte. Acum e prea târziu din păcate dar am o familie frumoasă de care mă bucur în fiecare zi… (cu mici excepții).

                       „Viața este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni și ani fără să simți nimic nou. Totuși, odată ce se deschide o ușă, o adevărată avalanșă pătrunde prin spațiul deschis. Acum nu ai nimic iar în clipa următoare ai mai mult decât poți primi.” (Paulo Coelho)