De ce înjurăm?

     Ești prost crescut dacă înjuri ? Nu… un limbaj trivial e un fel de automatism, ajungi să înjuri din obișnuință. Sincer, am cunoscut un medic chirurg care înjură, deci sunt oameni foarte importanți care înjură, oameni de afaceri care fac asta.

     Am avut o întâmplare în trafic (conduc foarte mult datorită noului job-ului): mi-a intrat un „coleg” de trafic în față și era cât pe ce să mă pocnească. Am tras dreapta și m-am abținut să îl înjur. L-am lăsat să treacă de mine fără să mă mai enervez și încercând să mă temperez mai mult și m-am simţit, sincer, mai bine fără să îl înjur. Mi-am zis: „Cine știe, poate are o problemă, nu e bine să judec oamenii.”

     În liceu vedeam faptul că băieții care înjurau erau mai apreciați decât mine, de exemplu, care aveam o educație mai bună și eram o persoană mai calmă. Nici nu e vorba de educația de acasă neapărat. Cred că se înjură foarte mult și în alte țări, nu doar la noi. Problema este natura noastră decăzută și păcătoasă. Biblia zice: „Enervați-vă dar nu păcătuiți!” (am ținut minte aceste vorbe de la tatăl meu care e mai credincios de fel). Eu văd înjurătura ca fiind, de fapt, un blestem. Exista blestem încă de dinainte de religie dar mă întreb de ce nu vorbim frumos în loc să înjurăm? De ce nu binecuvântăm în loc să blestemăm? Ok, e o formă de descărcare, un fel de răzbunare, în condițiile în care agresiunea fizică e tot mai puţină (deoarece mai demult oamenii recurgeau la violență), însă pe măsură ce tehnologia înaintează nu te mai poți manifesta prin violență și preferi să înjuri. Înainte să lovești pe cineva, mai întâi îl „avertizezi” cu o înjurătură, aşa am constatat. Dacă e vorba de educație, bunicul meu care m-a crescut mi-a explicat frumos faptul că înjurătura te înjosește ca om, că pe un copil nu îl înjuri dacă greșește pentru că altfel va învăța de la tine că lucrurile se rezolvă prin violență și așa va face și el; în concluzie, îi explici frumos că nu e bine, prin cuvinte! Nu răspunde violenței cu violență!

     Încă o chestie interesantă: am pățit să înșurubez un șurub și nu reușeam deloc însă dacă ziceam o înjurătură parcă intra șurubul dintr-o dată, fără prea mult efort. 🙂 Dar am început să mă temperez pentru că în anturajul meu nu se înjură (am ieșit din acele grupuri în care se foloseau înjurăturile). De multe ori cunosc oameni care folosesc înjurătura ca semn de punctuație. Pur și simplu fără o înjurătură nu pot compune o propoziție sau frază. Am vorbit cu unele fete întrebându-le de ce îi simpatizează pe băieții care înjură, fumează etc și nu au avut o explicație, ba mai mult doar una din cinci fete pe care le-am chestionat îi simpatizeză.

     Toată viața am fugit de interlopi, de șmecherași, de golani care erau permanent cu carnea în gură.

     Nu ne suportăm între noi, am ajuns să favorizăm pușcăriașii și să vorbim ca ei dar nu doar pentru că nu suntem educați. Am ajuns la o părere personală: înjurăm pentru să suntem supărați pe noi înșine, pe cei din jur sau pentru că e la modă dar înjurătura este un semn de neputință așa că vă invit să facem un efort să ne abținem și să fim mai buni. 

     M-am calmat și eu, am prea multă iubire în suflet de oferit oamenilor care mă merită cu adevărat și țtiu să mă aprecieze.

     Sunt în drum spre Delta Dunării cu domnul doctor ginecolog Dutcus Ioan (Titi), cu laptopul în brațe și m-am decis să scriu.

     Vă pup! O seară frumoasă!

     VicToR